Universul Iavolschi

Universul Iavolschi

În jurul orei trei după amiaza, povestitorul intră agitat în cameră, se aşeză în faţa biroului şi deschise larg capacul de laptop. De afară, stropii de ploaie începuseră uvertura termopanelor, iar din rădăcina unui bubuit de picamer continuau să se desfacă înjurăturile pentru sacrele locuri ale parcării. Povestitorul apăsă cu mâna sigură butonul de „Word Office” şi rămase cu privirea ţintuită pe oglinda ecranului.

La început a fost câmpia fără hotare a paginii goale, tărâmul New Document, de un alb atât de îngheţat şi de strălucitor, încât naratorul rămase fără suflare. Reuşi, totuşi, să se comprime pentru o secundă în cântecul păsării de pe cablul RDS spânzurat între blocuri şi să adulmece mireasma de sarmale care anunţa seara. După câteva momente, observă cu surprindere cum deşertul polar de hârtie începe să alunece în valuri, să se adune din cele patru margini ale monitorului, mai întâi într-o stea, apoi într-o pâlnie, în miezul căreia i se păru că vede un punct negru, o înţepătură care îşi mărea proporţiile, până când desluşi un chip, doi ochi, o gură ce mesteca în gol un cifru de sunete, oglinda se bombă, apoi se retrase şi atunci văzu cu claritate o siluetă bărbătească într-o haină de doc, cu umeri vătuiţi şi pălărie, care se apropia într-o căruţă. Personajul Iavolschi se prezentă dintr-o dată cu glasul lui puternic, o erupţie de litere fără noimă umplu liniştea camerei, I de la „ imigrant”, „iepure”, „a” de la „agricultură” , „amor” şi aşa mai departe, în vreme ce zâmbetul lui nesfârşit desena o linie subţire şi lungă încheiată într-o floare albastră , un şarpe electric de biţi, de plinuri şi goluri, ce alergă toată pagina, se arcui, apoi se prelinse afară din laptop, ocoli cu laţul scândurile duşumelei, covorul, papucii povestitorului şi se retrase în maşina de scris, lăsând în urmă un triunghi roşu, ca o ecuaţie cu trei necunoscute, ale cărui vârfuri porneau de la Iavolschi, nevastă-sa şi baronul Mocioni, forma se completă singură şi se înălţă în piramida castelului din Bulci, da, naratorul vedea acum limpede flacăra Mureşului gonind printre dealurile brune pe care creştea pruna şi casele albastre, locuite de zeci, de sute de personaje ce treceau călări drumuri de pădure, mânau vitele pe păşuni violete, se prindeau în hore şi îşi lungeau mesele până pe uliţă, îl auzea pe Domnul Iavolschi, care nota ceva cu creionul său chimic şi striga comenzi de pe un scaun înalt aşezat în livadă, apoi călca iarba verde – pixel, pieptănată de vânturi. În acelaşi timp, fără să-şi poată desprinde privirile fascinate de ecran , povestitorul îşi simţi degetele mirosind a seu de oaie şi o durere amarnică ce îi deznodă spatele. Din vârful de nouăzeci de grade al femeii, piramida începu să se încline, să rotească spre răsărit şi se transformă într-o figură cu patru unghiuri drepte, patru membri ai familiei Administratorului, patru laturi egale ce se uniră într-un cub negru, care i se rostogoli până la picioarele biroului. Când se aplecă să-l ridice, naratorul realiză că, de fapt, ţinea în mână un corp transparent ce avea întipărit pe fiecare faţă numele unui Iavolschi, înăuntrul cubului dormita căsuţa, adăpostită sub umbra gigantică a florii soarelui, văzu cărarea, ograda în care găinile făceau ouă de aur, fumul în cercuri, acareturile bine luminate de o jumătate veselă de soare, desenată pe colţul din stânga. Într-o cameră răcoroasă din casa cu ziduri de sticlă, lungit pe pat, şeful de fermă visa, iar visul i se torcea pe deasupra ca un fuior de cânepă, apoi se lăţea într-o apă curgătoare , la suprafaţa căreia ieşeau bule, într-una din ele respira el însuşi, îmbătrânit şi îmbrăcat în zeghe, în alta, nevasta atârnându-i-se în pod de funia cu cârlige, în a treia îşi văzu băiatul şi fata cea mică purtaţi de mână prin trenuri în care oamenii vorbeau alte graiuri şi aveau alte obiceiuri. Şeful de fermă se trezi, tremurând, îşi încheie cămaşa, îşi încălţă cizmele şi ieşi afară. Povestitorul constată că, pe neaşteptate, pergamentul său electronic începuse să tremure, să se zbată, de parcă ar fi vrut să-i scape şi atunci îl smulse cu nervozitate din maşină, îl făcu ghemotoc şi îl aruncă la coş, dar pe pagina care îi luă imediat locul rotaţia cubului negru, înscrisă pe o altă circumferinţă a istoriei, continua cu o viteză şi mai mare, prin gura de ventilaţie a laptopului urcau acum acordurile Internaţionalei, liniile pătratului se desprindeau, una câte una, până când imaginea întreagă deveni un ciclon alb ca un cerc, centrifuga unei spirale de urlete şi urale în care recunoscu grimasa lui Iavolschi căzut în zăpadă, copiii îi zburau şi ei dezintegrându-se prin cameră, apoi un abecedar în limba rusă fâlfâi din aripi, formele începuseră să se împrăştie, culorile cele vii să se dilueze, povestitorul încercă să se ridice, să se apere, dar, ciudat, parcă ar fi avut picioarele paralizate, pustiul se ramifica în toate direcţiile şi îl sorbea cu o putere extraordinară, se gândi să forţeze uşa, dar ceva, ca un perete invizibil îi bloca orice scăpare şi atunci nu-i mai rămase decât să bată spasmodic din braţe şi să strige, fără glas, din mijlocul paginii fără de sfârşit, în timp ce trupul i se topea tot mai repede, până când dispăru cu desăvârşire.

Alexandru Colţan