Ochii ăstia n-au cunoscut ploaia,
bătaia grea şi inegală-n geam sau fluidă
ca petalele de praf abia întâlnindu-şi
umbra palidă-n sticlă – se duc în cer,
iertare să-i ceară că numai de el îşi mai
veghează ei înfăţişarea.
Tot de-a lungul lor, leagănul meu prins
în nuc se sparge de crengi cu sunet ţipător
de povară,
unchiul meu dă cu putere frânghia-n
avânt şi leagănul meu cel roz de lemn
zvâcneşte ca un bulgăr de pământ
ţintit în aer .
Ochii ăştia pe ploaie au risipit neclaritatea,
pe ploaie au scos spinul afară din ei,
o limbă ce nu-şi potriveşte dinţii sub ea
-legate ca clopotele-n biserică,
două degete care nu vor să ţină leagănul.
Ştiu că nu-s dintre păsări şi iarba, rece,
mi-ar întinde mâna de –ar fi să cad,
penrtu ochii ăştia ai ei că n-au cunoscut
lumea.
