Împarte-mi văile că-s sură în pleoapă şi-i cânt
din adâncite unghii peste tine, un vers;
casa sucombă ca un asfalt răsturnat de macarale
în imediata apropiere a orasului, că nu se ştie nimic
de silozuri şi mălai.
Dragostea s-a luat încălţată, zgomotul din inimă,
acid ca gutuia,
i el, un afuristit pistrui pe talpă sau un neg, i el, de
aşteaptă după mine când din spate îmi răbufnesc
piedici, o foame de munte-un prânz în văi-o foame
de om bătrân poposit la cules.
De văi nu mi-a fost niciodată îndeajuns teama c-o
să plângă copiii mei când s-o sfârşi- de-i spui poveşti
cu raţe şi pui de melci- peste timp, cum se usucă
priveliştea iubirii şi nu-i niciun tată să spună că nu-i
aşa.
Am nevoie de un zgomot să spună pe unde-s paşi buni
să calce, de să simt că viaţa nu-i de râs, o dulce
companie cu bobocii-n cuib.
De-s văi, împarte-mi-le cu gura c-aşa se cade
să ma pupi la ora serii.
