„Zâna zorilor” „sub anestezie”

Pe 22 aprilie s-au întâmplat multe. Greva profesorilor, Ziua Pământului, autostrăzi ce imigrează spre Muntenegru, spitale ce se zbat în criză, certuri şi parlamentări ce strâmbă sticla televizoarelor. Noi avem, în schimb, parte de o nouă seară de literatură feminină. Ne citesc Beatrice Serediuc şi Alexandra Coman.

Mai reuşită pare proza Beatricei, este de părere E. Bunaru, căci prestaţia de astăzi vine  să îi confirme talentul şi tehnica. Este vorba despre o scriitoare cu o bună priză la real, care ştie să creeze atmosferă şi o suită de personaje tinere, chiar şi atunci când foloseşte lentila masculină. Naraţiunea curge cu dezinvoltură, dar şi cu febrilitate, ritmul este controlat, se evită verbiajul. Autorul se pricepe să genereze tensiune şi expresivitate, să convingă, să jongleze intertextual şi parodic, să speculeze dramatismul „la modă” şi tonul dezabuzat. Din primul capitol, cinematografic, iese în evidenţă modul în care amănuntele se dilată spre story. În al doilea, argoul, ce ar putea trece drept agresiv, pare a fi mai bine asumat şi „îşi menţine saftul”. Ar trebui găsită, totuşi, o pistă epică pe care să curgă împreună cele trei capitole, chiar dacă pot fi tratate şi ca nuclee autonome.

Poezia Alexandrei se remarcă prin sensibilitate, mărturisesc instinctul poetic şi talentul nativ. Şi ea reuşeşte în privinţa amănuntelor înzestrate cu putere de sugestie, prin senzorialitate şi privire autoscopică. Descoperim aici elemente de joc, versuri care decupează imagini din memoria copilăriei. Totuşi, unele poeme se pot rata din cauza retorismului, abstracţiunilor, exprimărilor bombastice, abundenţei de lirism.

Invitatul Octavian Rochian identifică în câteva poeme lipsa ideii. Proza marşează pe tema călătoriei şi a imigrării.

Bogdan Cazacu constată că grupajul adus revelează un simţ poetic bun, numai că lipseşte un exerciţiu în metodă. Alexandra ar trebui să evite contradicţiile, imaginile forţate, ciocnirile dintre concret şi abstract şi să supravegheze mai bine ritmul şi cursivitatea.

Proza demonstrează şi ea aceeaşi lipsă de exerciţiu. Beatrice are un ton personal, potenţat de o greaţă esenţială, pe care ştie să le exploateze. Textul începe brusc şi reuşeşte să-şi menţină vibraţia, dar suferă din cauza repetiţiilor, intenţiei de epatare şi a imaginilor violente.

Lui Costin Spirea îi place proza. Ea ar trebui continuată, căci limbajul i se pare OK. Poemele Alexandrei sunt câteodată prea lungi, alteori ajung la definiţie. Întâlnim şi pasaje bune şi poezii întregi reuşite – se oferă exemple.

Andradei Jichici îi place foarte mult capitolul întâi, al cărui final întoarce sensul textului, după obişnuinţa autoarei. O notă bună primeşte şi umorul. Textele în versuri au nerv poetic şi profunzime, numai că persistă anumite cuvinte pompoase, care nu-şi găsesc rostul.

Alexandra Belgun aduce câteva precizări în privinţa perfectului simplu utilizat în proză.

Ariana Perhald consideră întâlnirea noastră drept un bun „botez” poetic. Din versurile citite ea apreciază pendularea între calcul şi hazard ( matematic şi reverie ),  trecerea între persoanele I şi a II-a, expresiile frumoase, ce îi amintesc de poeme bulgare, jocul şi metamorfoza sensurilor.

Şi eu apreciez proza Beatricei, ce demonstrează talent şi gust literar. Avem de-a face cu un fals jurnal criticist în care violenţa se conjugă cu parodia, cinismul cu umorul, o naraţiune într-un limbaj alb, în care îşi găsesc locul metafore şi comparaţii de calitate. Realitatea underground a lui Bea prinde şi convinge, iar unele pasaje halucinatorii au o mare forţă de impact. În schimb, utilizarea strictă a clişeului postmodern, cu relativismul şi reducţia la subiectiv poate uneori să sufoce. Ar merita, poate, tăiate unele neologisme şi încercate şi alte bunătăţi din „gastronomia” literară..

Alexandra realizează o interesantă descriere a lumii exterioare, plecând de la constatarea realităţii anatomice şi a peisajului sufletesc, dar şi invers. Universul ei intim, deşi poate părea confuz, „este un joc abstract”, sinestezic, viu colorat, şi apare ca spaţiu de rezervă în faţa orizontului cotidian sumbru. Din acest univers se nasc secvenţe poetice de bună calitate, ermetice sau suprarealiste, ce par a fuziona  printre poeme şi a-şi crea o reţea proprie, originală. Persistă, totuşi, probleme legate de eliminare – unele adjective, repetiţii, aglomerări verbale, de comprimarea ideilor sau a expresiei.

            Până marţea viitoare, voie bună.