Ziua Culturii Naționale, ajunsă la a xv-a ediţie, a fost propusă și inițiată de criticul literar Eugen Simion, președinte al Academiei Române la data respectivă, fiind legiferată în 2010 de Parlamentul României. Ca urmare, începând cu data de 15 ianuarie 2011, cultura română este omagiată oficial, având un statut național, bucurându-se, implicit, de o celebrare anuală, în toate comunitățile locuite de români, atât din țară, cât și din afara țării, la 15 ianuarie, data aniversării poetului MIHAI EMINESCU. Acestă sărbătoare a culturii naţionale are ca scop şi semnificaţie promovarea culturii, a artei şi a demersurilor de cercetare academică din întreg spaţiul cultural şi spiritual românesc. Totodată, astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, considerat poetul național al României, ,,prilej de a reflecta asupra moștenirii sale culturale și literare.”
Din multitudinea programelor consacrate aniversării Culturii Naționale și omagierii poetului Mihai Eminescu, simbol al literaturii române, în cursul zilei de 15 ianuarie, în diverse instituţii de cultură din Timişoara, remarcăm: Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel” a organizat expoziția de presă care include numărul Revistei „Familia”, în care a debutat poetul național Mihai Eminescu. Aceasta a putut fi vizitată la Secția Documentar Periodice a B.J.T. – Bastion Maria Theresia, corp A, începând cu ora 10:00. De asemenea, la Secția de Arte „Deliu Petroiu” a avut loc, începând cu ora 10:30, un maraton de poezie „De la mic la mare”. Elevii de la ciclurile de învățământ preșcolar, primar, gimnazial și liceal împreună cu reprezentanții Cenaclului Asociației Seniorilor din Timișoara au recitat poezii din opera lui Mihai Eminescu.”
A consemnat Forum Studențesc
MIHAI EMINESCU
(15 ianuarie 1850-15 iunie 1889)
PRIVESC ORAŞUL-FURNICAR
Privesc oraşul – furnicar
Cu oameni mulţi şi muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolţi,
Cu câte-un chip l-a stradei colţ.
Şi trec foind, râzând, vorbind,
Mulţime de-oameni paşi grăbind.
Dar numai p-ici şi pe colea
Merge-unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe şuierate,
Ţiindu-şi mânile la spate.
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoţii lin şi în veştminte
Cântând a cărţilor cuvinte.
În urmă vin ca în prohod
Tineri, femei, copii, norod;
Dar nu-i prohod – sfinţire de-apă,
Pe uliţi lumea să nu-ncapă;
Se scurg încet – tarra bumbum –
Ostaşii vin în marş acum
Înaintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Şi tobe tare-n tact ei bat
Şi paşii sună apăsat;
Lucesc şi armele în şir,
Frumos stindarde se deşir;
Ei trec mereu – tarra bumbum
Şi dup-un colţ dispar acum…
O fată trece c-un profil
Rotund şi dulce de copil,
Un câne fuge spăriet,
Şuier-un lotru de băiet,
Într-o răspîntie uzată
Şi-ntinde-un orb mina uscată,
Hamalul trece încărcat,
Şi orologiile bat
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.
[1873]
Împărat și proletar (final)
,,În orice om o lume își face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opintește-n van;
În orice minte lumea își pune întrebarea
Din nou: de unde vine și unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian.
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i și mărirea,
În inima oricărui i-ascuns și trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Și arătând la soare-a mizeriei lui faţă —
Faţa — căci înţelesul e-același la toţi dat.
În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină,
Și-n toată omenirea în veci același om —
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înșală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plăntând într-un atom.
Când știi că visu-acesta cu moartea se sfârșește,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume — atunci te obosește
Eterna alergare… ș-un gând te-ademenește:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”
[1874]
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!
[1884]
MONTAJ (text, selecție poezii/imagini): E.B.
